… știu, e în regulă,
nici anotimpul ăsta n-a fost pentru noi
mâinile reci s-au strâns în pumn
în amintiri care nu ni se-ntâmplă încă,
probabil ne-am atins în treacăt
tu într-o gară, cu ochii la altă poveste
eu în aceeași poveste, dar trecând prin gara altora,
împărțim timpul
iubind ideea că suntem aici
respirăm, prinși mereu într-o lume imaginată
ne luăm în brațe,
știind clar că nu ne-am întâlnit,
poate că am urcat pe același feribot
simțind că valurile alea te duc și pe tine
că te-au găsit undeva
că le-ai privit, așteptând un răspuns;
când lumea asta începea, noi eram,
orice parte din mine te știe
pâna și când râd am grimase care te cunosc pe tine
și sunt răspunsuri obișnuite la glumele tale,
poate că într-o iarnă
bulgări făcuți de mâinile tale
m-au nins pe mine câteva zile mai târziu
sau peste câțiva ani
ca să țină clipa aia captivă
cu numele noastre pe ea,
oare câte bătăi de inimă au semănat și ni s-au întâmplat deodată
ca un ritm amprentă
ca un fel de a fi;
sigur sunt cuvinte pe care le rostim în același timp
ție ți-e cald uneori când mi-e cald și mie,
poate am împărtășit gânduri într-o carte citită demult
păstrând aceeași părere de rău
că eroul principal e orbit de orgoliu
și i-am dorit împreună să iubească,
pur și simplu;
respir, mă uit la nori și simt că undeva pe pământul ăsta
sunt parte dintr-un dor imens
mă recunosc în el
este cea mai frumoasă oglindă!
ce avem în comun eu și cu tine (?)
nu stim dacă.
poezia asta poate fi un cadou de Crăciun?
absolut!
poezia asta este tânjire,
deschide locul ăla secret și zice:
dar dacă?…