Descartes înamorat
Adevărul, căutat predilect cu detectorul de către Suzan Mehmet, nu mai arată ca un creier impozant într-un borcan de sticlă ceţoasă. De la ultima sa carte, „Sophia”, are oase, carne, sânge, fiori şi parfum.
Autoarea nu a făcut brusc trecerea de la eseistică la roman. De la cugetările tăioase şi o exprimare fragmentară, însă fără de păcatul ruşinos al sentenţiozităţii, chingile eseului au fost slăbite prin „Sau nu”, dar mai cu seamă prin „Vortex”. În care însăşi Suzan Mehmet autoproclamă ameţitor o autonomie superioră de mişcare literară, în vreme ce-şi lasă personajele în pace, în traseele destinelor lor, refuzând orice act demiurgic.
Noul roman e despre clipă ca soartă şi despre singularitate în colectiv. Comprimatul de gândire (eseul) este înlocuit cu o proză delectabilă, în care panseurile se metabolizează altfel, iar mesajul nu se diluează, ci, dozat cu măiestrie şi trecut prin caierul unei poveşti, se îmbogăţeşte cu figuri de stil. Ar fi o greşeală grăbită să se creadă însă că „Sophia” e un eseu mai mare, numai că înzorzonat.
Elogiul efemerului şi dictatul raţiunii capătă valoare prin palpitaţiile pasiunii, simţire interzisă – prin definiţie – de eseu. Printre pietrele tari şi lucioase s-au iţit florile rare ale înălţimilor. Suzan Mehmet nu renunţă la foiala necontenită între raţiune şi umori, nu se leapădă de natura duală a omului. E doar o altă abordare care, deloc ciudat, aduce mai multă coerenţă. Tocmai că acum au nume, ca Maia sau Carol, şi că sunt co – ordonate simplu şi omeneşte în spaţiu şi timp, vechile, eternele contrarii se atrag năucitor în fiinţe pentru care clipa sau secvenţa au greutatea poruncilor. Pentru ce? Pentru ca, după fiecare ieşire (imaginară, raţională?) din cochilie să revenim la sine „unde eşti singur, e linişte, şi nu ai în torbă decât adevărul”.
Profitul – literar şi filosofic, deopotrivă – al „Sophiei” este îndulcirea îndoielii carteziene: „Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist; exist, deci iubesc!”. Este aceeaşi arie, în fapt, doar cântată cu alte instrumente care ţin isonul polifoniei.
Prin ferestrele Suzanei Mehmet, viaţa e la fel. Cu pomi, vrăbii, râuri, flori şi sentimente, e însă un peisaj deja acceptabil. Un tablou ca „un verdict la anomalia unei iluzii”.