zilele trecute am văzut un tren care pleca din gară
într-un film, nu în viața reală,
un tren vechi,
locomotivă cu aburi
conductor la fiecare vagon
doamne înmănușate
domni cu pălărie
tristețe cu iasomie
despărțiri tumultoase
ori tăcute
cuvinte fără rost sau tăioase
speranțe care pleacă odată cu primul vagon
șine care fură din viețile acestor singuratici
care duc între ele povești cu majordomni
secrete de nepătruns
săruturi grăbite
strângeri de mână discrete
boruri trase discret peste ochi
și, mai presus de toate astea, priviri,
de toate felurile
încărcate cu toate semnificațiile,
te aștept
să nu mai vii
să nu te mai văd niciodată
o să-mi lipsești
să aduci copiii la vară
nu-ți mai car niciun bagaj, dispari,
fă bine și uită-mă
ai mințit
știu că minți și acum
du-te
am aflat cine ești, e târziu,
ce gară întunecoasă
o să mai vin la iarnă
nu avem lemne, știi,
fraiere, pleeeec,
vorbește frumos
ba tu
ba eu
și-atunci mă gândesc
uitându-mă la gara asta (într-un film)
cum a fost ultima noastră privire
ce a spus ea fiecăruia
și unde s-a oprit sensul ei
mă duc
du-te…