credits to: http://www.ziare.com/tulcea/stiri-life-show/a-venit-danut-acasa-v-am-adus-o-tava-cu-prajituri-2589736
Cum cărţile, atunci când le cunoşti autorul, nu pot fi disociate de cel ce le-a scris, şi cum despre SOPHIA s-a vorbit deja, mult mai bine decât aş fi putut eu să o fac, aş vrea să spun doar câteva cuvinte despre prietena noastră (cred că nu greşesc prea mult spunând asta!), adică despre Suzan.
La noi, în acest loc, adică, în care Strada Scării nu duce la scară și Strada Gării nu duce la gară, chiar dacă pe ea stă scris cu speranță Tulcea Oraș, lucrurile nu par a fi întotdeauna conforme cu ce te-ar îndemna împrejurările să crezi despre ele. Astfel, deși locuiește de mult timp la doar doi pași de faleză, Suzan nu poate fi asociată cu ideea de Dunăre, după mine, adică nu poți deloc să spui despre ea că e un copil al Dunării! Nu i se potrivește. Nu pe aceste ape ale incertului fluviu, când crescătoare, când subţiate, navigă ea şi – rareori când debarcă în porturi – vorbeşte puţin despre călătorie, cu acele cuvinte afirmativ – interogative (cei ce o cunosc ştiu despre ce vorbesc eu acum!) ce par menite a oculta şi mai mult povestea. Ca să mai ai veşti despre Suzan trebuie să fii răbdător şi să aştepţi să mai scrie o carte. Dar, pentru că aşa le aranjează Dumnezeu, ca să nu poţi să spui niciodată : „ Gata! Acum am înţeles!”, nu e suficientă nici noua carte ca să afli toată povestea: îţi trebuie toate cărţile ei şi toate aşteptările dintre ele ca să mergi puţin, puţin, înainte. Însă atunci aştepţi, deja, următoarea carte. Căci aşa este Suzan, cea care călătoreşte prin necunoscutele ape, timidă, discretă şi delicată, nedeslușită nici de explozia diurnă, atotdezvăluitoare, a Soarelui, nici de privirea ochiului rece, atoatevăzător, al Lunii: retrasă, în faţa tuturor întrebărilor ce-i sunt sau i-ar putea fi adresate, în propria-i întrebare-ripostă pe care, sub muţenia timpului, ne-o adresează şi ea nouă. De aceea simt fiecare carte pe care ne-o dăruieşte ca pe o nouă fereastră spre sine, dar deschisă într-un nou perete despărţitor.
Cu cincisprezece ani în urmă, cred, am văzut-o prima oară, urcând uşor speriată scara în spirală a Clubului Elevilor unde urma să participe la un concurs pentru un post de gazetar. Întârziase, era ultima sosită, şi eu îi întâmpinasem pe toţi înaintea ei. Ea, doar, mi-a atras atenţia şi aceasta a fost prima mea părere legată de ea, atunci, pe scara în spirală: ochi care pun întrebări. După cincisprezece ani, acum și aici, văd acelaşi lucru: ochi care pun întrebări. Acum, însă, după cincisprezece ani, ştiu o parte din aceste răspunsuri, cei câţiva ani în care am fost colegi ajutându-mă mult să le înţeleg; și cărţile pe care i le-am citit, doar atât, că ele, aşa cum vă spuneam la început, au mai adăugat şi alte şi alte întrebări, căci eu, cel puţin, nu le pot privi ca pe nişte cărţi doar, venite din librărie, ci le asociez, desigur, autoarei lor. Am văzut-o la treabă, la ziar, adică documentându-se, am văzut-o crispată, nedumerită sau nonşalantă în faţa foii goale ce aştepta, sub presiunea timpului, articolul, am văzut-o citindu-şi dimineață, în ziarul proaspăt tipărit, articolul deja publicat (toţi gazetarii fac asta!), dând mereu şi mereu excelente dovezi de camaraderie (atitudine proprie doar celor aleşi!) şi ajutând oamenii care îi cereau sprijinul cu mult mai mult decât cu un simplu articol de ziar. Timiditatea, discreţia şi delicateţea erau, deci, dublate de o forţă de nebănuit la o primă vedere – forţa şi agilitatea floretei. Şi acum eu o văd aşa, mai bine şi mai clar după ce am citit SOPHIA: retrasă în carte ca într-o lume uşor corectată, într-un spaţiu mângâietor şi frumos situat în chiar centrul construcţiei complicate, elaborate, alcătuită din multe ferestre şi mulţi pereţi despărţitori, construcție în care nici o bardă, nici un buzdugan şi nici un paloş nu pot pătrunde spre a provoca agila floretă. De aceea, cred, că, la noi, în acest loc, adică, în care Strada Scării nu duce la scară și Strada Gării nu duce la gară, chiar dacă pe ea stă scris cu speranță Tulcea Oraș, lucrurile nu par a fi întotdeauna conforme cu ce te-ar îndemna împrejurările să crezi despre ele şi, citindu-i cartea, n-ar trebui să ne lăsăm înşelaţi de aparenţe şi să credem că am găsit răspunsurile. De fapt, ne-am încărcat cu noi întrebări, câte zece la un singur răspuns. Căci, dacă a spune despre ea că e un copil al Dunării pare nepotrivit, Suzan este, totuși și din fericire şi pentru noi, un copil al acestui loc, chiar și atunci – uneori- când, citez: „poate atinge cu vârful penei universalul.