povestea asta sună așa
n-o să te ating niciodată
n-o să știu cum arată ochii tăi
deși îți cunosc privirea
o simt
mă caută pe plajele încinse
prin mulțimi
prin piețele cu flori
pe cărările de munte
pe pielea unui șarpe care sâsâie periculos
în van și în neștire
mă caută fără nicio expresie pe chip
doar zâmbind
cum îi zâmbești unui răsărit
cu speranță
cu dor fără niciun fiind la capăt
doar așa
ca mantră
ca și cum știi deja
că n-o să ne întâmplăm unul altuia
niciodată,
n-o să ne vorbim
cu toate că nu sunt cuvinte să nu ți le știu
mintea mea le aude
și le crede
sunt singurele pe care le crede
și nici n-o să ne spunem pe nume
că nu avem unde
nu există spațiu pentru așa un sunet deplin
îți dai seama, nu-ți știu numele (!)
iar asta este destul
atât de destul încât se iese din timp,
se iese din timp
și se intră în matematică
unu minus unu devine tot ceea ce este
tot ce putem avea
înțelegând nefiindul lumii acesteia;
așa că dacă am deja toate astea
nevoia mea de poveste s-a împlinit
tu ești
eu sunt
și cam gata!