rămas bun până la sfârșitul lumii,
atâta îți zic (!)
pentru că o să vii și o să te alinți, ca de obicei
fără rușine
ba că ești cea mai frumoasă
ba că ai ochii nu știu cum
sau că nu are nimeni bronzul tău auriu de la soare
ba că știi tu exact cum se face o zi,
cea mai de primăvară,
cum se râde-n fereastră
cu dinții de lemn sub caisul înflorit devreme
tu ai gândire de magnolie,
crede-mă,
te-ai deschis noaptea ca să mă impresionezi
îmi zici tot felul de cuvinte vrăjite
mă strigi ciudat
iar eu răspund anapoda,
în loc de la mulți ani,
ai văzut,
ți-am spus rămas bun
și mă justific –
ca să fii
să-ți vezi de povestea ta,
iar eu să te admir de peste tot
cum faci viața să vorbească
să scoată sunete înalte
și să mă atingă,
e melodia noastră, nu-i așa (?)…
simt că și azi, ca-n orice altă zi
mirarea mea de tine nu se pierde
sunt copleșită
cânt,
ce nebunie… cânt (!)
îți scriu în versuri
ca un scrib din altă lume
și te întreb
cu cea mai nesfârșibilă iubire,
femeie, pe bune,
tu chiar ești mama mea?…