poate că e o prostie
sau cel mai firesc lucru din lume
– toată viața m-am îmbrăcat în cuvintele tale –
am văzut că îmi stau bine și că mă simt confortabil
și, sincer, nu prea mi-a păsat dacă altora le place asta sau nu,
am avut mereu pe umeri mantaua cu ”noi”
pe cap am purtat dor,
într-o parte, ca să fiu șic,
și ușor pe ochi, să se vadă ”împreună”
în picioare am avut mereu două șoapte, ultimele, că semănau,
și pentru că n-am vrut să uit de ele
le-am mai ajustat
mai cu seamă atunci când era frig
sau când ploua
și-mi venea să-mi târâi picioarele
așa, de drag,
doar ca să te simt,
la brâu am ținut ”așteaptă-mă”
iar când mă strângea, atingeam ușor locul
și venea, așa, o căldură anume,
ăsta era aproape un sentiment
ăla de seară, cel mai elegant, cel mai simplu, clasic,
iar pe arșiță îmi era bine cu ”te văd”
deși, mărturisesc,
uneori mă ascundeam intenționat de soare
căutând în umbră și povestea ta
acoperită în cuvintele mele cele mai simple
– ce mai faci
cum ești
poate
sigur că da
oriunde
de ce nu –
deci cam asta-i ordinea lucrurilor în care se întâmplă să fiu,
ca un parfum care însoțește secunde și dispare
cu multele cuvinte…