Dragă mamă, îţi scriu ca celui mai nătâng cititor. Ţi-aş fi mulţumit naiv dacă aş fi prins măcar o singură dimineaţă fără încrâncenări şi opinteli metafizice, sau dacă lucrurile mi-ar fi fost destul de clare ca să girez şi eu o arătare asemanătoare mie, care să mă strige în toate felurile, aşa cum te strig eu, dacă te-ai fi înstrăinat suficient de mult ca să pot respira de tine, ori dacă pur şi simplu m-ai fi învăţat că eu sunt tot.
Însă, nu-i aşa (?), tu n-ai nicio vină… Ai venit şi o să pleci la fel ca oricare dintre noi. Albă, tăcută, irosind şi ultima zbatere ca să nu mă sperii. Ai să mă laşi, probabil, cu ochii zgâiţi în fereastră, aşteptându-te să-mi confirmi, de-acolo, de la graniţa fiinţei, că nimic n-a fost fără rost şi că într-o zi nici n-o să te mai doară.
Poate că ăsta este singurul motiv plauzibil pentru care m-am născut. Ca să te dezvinovăţesc mereu că te reinventez chiar eu din foamea de mine însămi. Tu ştii deja că te iubesc cam mult şi poate tocmai de-aia o sa te trântesc printre rândurile astea, să nu te uite nimeni nici pe tine!
asa frumos ca as replica in felul meu http://www.youtube.com/watch?v=KFMNwOhdYqA 🙂