PETRU ȚINCOCA – “Unii cred ziua, alții cred noaptea”
„Cu acest volum, scriitorul a ajuns la maturitate” nu e doar o expresie seacă, dar și una limitativă. Prin acest verdict nemilos, autorul este țintuit într-o etapă a creației, cu toate că orizontul său literar e poate încă nevăzut. Ca și în cărțile sale de eseistică, precum în romanele Vortex și Sophia, Suzan Mehmet este în Unii cred ziua, alții cred noaptea muncită de aceleași taine ontologice, numai că maniera de a le da târcoale este alta și surprinzătoare.
Scriitor de succes, relaxat și recent premiat, Joaquin Johannson întâlnește pe plaja din apropierea unui sătuc pescăresc thailandez o femeie a cărei volatilitate îl va urmări într-o poveste enigmatică și incredibilă (da, de necrezut). Intrigat de primirea unor mesaje neînțelese, Joaquin va fi din ce în ce mai legat de bilețelele cerate, ca și de amprenta olfactivă lăsată de parfumul Portrait of a lady, într-o nebănuită călătorie care-i va imprima o altă filosofie a vieții, una pentru care deznodământul e cel mai neimportant, și va accepta antrenarea într-un joc, așa cum intuiește, „mai curând ciudat decât misterios”. Însăși întâlnirea cu Chenoa previne, prin prezentarea spectrală a frumoasei femei, asupra ascunzișurilor viitoare:
Chenoa e o femeie eterică, iluzorie ca un concept. Este și nu este, apare și-n secunda următoare imaginea se voalează subit, vorbește apăsat, cu inflexiuni colorate, iar apoi, de undeva din adâncul ființei, vocea ei se metamorfozează într-o șoaptă abia pâlpâită. O simți, n-o auzi.
Joaquin susține cu dezinvoltură opiniile sale despre viață: ca unelte de autocunoaștere, introspecțiile (uneori vătămătoare) te extrag din carcasa îngustă a simțurilor, iar cinismul ajută la eliberarea de emoțiile care-ți sunt induse, anulând iluziile. Selectându-ți nevoile (multe frivole), desprins în mare măsură de dependențe, ești liber să-ți proiectezi traiectoria și să devii o replică a demiurgului. Și în aceste gânduri, și în discuțiile cu Chenoa, incidența unor termeni ca halucinant, ireal, ciudat, neverosimil sau ambiguu este ridicată.
Autonomia aceasta râvnită nu e însă ispita egocentrismului, este mai curând un proces de depersonalizare grație căruia te poți dărui plenar suflului lumii, iar acest gând se poate împlini doar prin forța suportului volitiv: dacă îți dorești ceva cu toată ființa, magia chiar funcționează.
Un destin dirijat va face ca cei doi să se revadă întâi la Glastonbury, la un festival, apoi în paradisul insular al Madeirei, unde Chenoa îi va face scriitorului o propunere aparte: să redacteze o carte cu povestea pe care i-o va spune și să cedeze necondiționat drepturile de autor. Vaporoasa femeie îi destăinuie că, atunci când a împlinit vârsta majoratului, a primit o neașteptată moștenire, condițiile pentru a intra în posesia acesteia fiind două: să-și schimbe numele de familie și să publice într-un volum tot ce i s-a întâmplat în urma unor vise premonitorii și mai ales a primirii unor misterioase bilețele ciudate. Halucinogen al spiritului, Chenoa relatează un șir de pățanii ritualice, fapte sub semnul unui înșelător hazard. Printr-un itinerar al privațiunilor, o buclă inițiatică, va trăi dezvăluiri diferite și fals disparate în colțuri ezoterice ale planetei. Dar toate acestea vor începe treptat să se închege și s-o aducă, la fel ca un anafor întors, în pragul convulsiei dintre materie și spirit, prin portaluri ca zemurile abisale din ayahuasca, în Peru, ori supliciul tăcerii prelungite, în India. Transele inteligentei Chenoa îi aduc revelații nebănuite: realitatea e un construct, lumea noastră e cea a iluziei perfecte, orice se întâmplă în viața asta este în regulă așa cum este – o resemnare folositoare. Detașat de toate, despuiat de prejudecăți, te vei bucura extrasenzorial de privilegiul lucidității, căci suntem doar energie și informație, iar viața nu este decât o proiecție a mentalului. Privațiunile care pot provoca empatia universală (prin libertatea deplină de a trăi orice) nu înseamnă alienare. Visul – înțeles ca aspirație – individualizează, aderarea la idealurile altora alterează, iar cuvântul cheie este „asumare”: se spune că în viață este la fel de important să știi să proiectezi un vis care ți se potrivește, dar și să renunți la unul cu care nu ai nimic în comun (Joaquin); Cum să renunţi la un vis care nu-ţi este propriu: Scot din el toate emoțiile, de orice fel, una după cealaltă, le diluez și le îngheț într-o formă suportabilă(Joaquin); Până la urmă, e înțelept și să știi să renunți la un vis care nu este al tău (binefăcătorul misterios). Pe de altă parte, narațiunea e organizată de o multitudine de vise (registrul oniric) care îi conferă progresiv coerență și fac din subiectul romanului unul implauzibil, dar nu imposibil, făcând povestea absurdă și totodată încântătoare:
Ceea ce este extraordinar în această întâmplare nemaipomenită e faptul că toți am învățat ceva prețios. Un vis care-ți aparține merită slujit, cu toată ființa, dincolo de viață și de credințele ei, ba chiar și dincolo de moarte. Pentru că totdeauna există posibilitatea ca el să devină real. Cred că toți tânjim după un vis al nostru, și numai al nostru, și toți trăim sau murim câte un pic pentru el. Îl creștem sau îl abandonăm, ne gândim la el sau îl facem pierdut… Dar, până la urmă, asta chiar este un fel de relație. Important este să găsim un mod în care s-o onorăm, conchide Joaquin Johannson.
Înalt calificată în psihologie, Suzan Mehmet are harul de a-și expune concepțiile într-o manieră care le scutește de insipid și le face, prin narațiune fluentă, accesibile cititorului. Naratorul subiectiv istorisește cu talent, la modul economic, imprevizibilul situațiilor, evitând și tonul sentențios, și descrierile ample, încredințat că atunci când un gând obsesiv devine realitate, senzația derizoriului este extrem de puternică. Preocupată serios și de filosofie, autoarea sugerează o soluție maieutică pentru găsirea drumului/visului:
Meditația m-a mai liniștit, oarecum, dar ceea ce mi se pare interesant este că am adormit, la un moment dat, și-am visat o femeie bătrână, dar foarte frumoasă, cu niște ochi de un albastru intens, îmbrăcată complet în alb, și cu picioarele goale. Umbla pe o stradă plină de praf și de pietre mărunte, și nu spunea decât atât, întruna: Nu căuta ce nu vezi, schimbă întrebările.
De părere că furia poate fi rezervorul înțelepciunii de a te împăca cu trecutul și al limpezimii de a te bucura de alegerile personale, Suzan Mehmet caută în Unii cred ziua, alții cred noaptea întrebări viitoare și potrivite.
ȘTEFAN CARAMAN (prozator, dramaturg)Cronică de carte – “Unii cred ziua, alții cred noaptea”
Am pus mâna recent pe ultima carte a fostei noastre concetățene, Suzan Mehmet – “Unii cred ziua, alții cred noaptea” (editura Tracus Arte, București, 2018); primul lucru pe care am simțit să-l fac este să exclam, după lectura ei, revelație! Însă, pentru cei care citiți acum, e nevoie de câteva (măcar mici) detalii. Am să încep de la coperta superbă, pornind de la o lucrare plastică a unui pictor american pe nume John Larriva (un excelent portrerist) și am să continui cu munca îngrijită a editurii, una din cele mai bune din țară astăzi, cea care a făcut din cartea Suzan-ei o mică bijuterie. Ceea ce surprinde/incită/încântă însă e, de departe, povestea.
Sunt unul din cititorii textelor scriitoarei încă de la debut. Dacă la început autoarea insista pe zona stilistică, culegea stări ca sa le dea forme oarecum excentrice în cuvânt, cu timpul aceasta s-a rafinat și a lăsat tot mai mult să iasă la iveală povestea. Suzan e un exemplu viu de scriitor care s-a înhămat de la început la muncă, unul care a înțeles că înseamnă un întreg proces care trebuie parcurs și care a avut, mai departe, curajul să-l parcurgă. Astăzi pot să spun fără să exagerez și fără să îi fie necesar (căci nu îi mai e), că Suzan Mehmet este un scriitor contemporan valoros, ba chiar foarte valoros. Iar în ce privește literatura feminină românească (cea care astăzi cunoaște o creștere nemaivăzută până acum), cartea Suzan-ei cred că se situează lejer între primele 10 cele mai bune ale acestui an. Poate pentru că a găsit măsura potrivită pentru a-și etala povestea. Poate pentru că are talent cu carul. Actiune simplă, fraze la fel de simple sau, mai exact, cele care trebuie, tușe ferme peste care nu ai cum să treci fără să le remarci.
Citești fără să îți pui întrebări, pentru că adevărații scriitori nu te înhamă la efortul acesta. Ochii alunecă în succesiunea frazelor și nu precum un schior aflat în coborâre simplă ci precum un patinator găsind plăcere în a împăca geometria cu gheața. Am descoperit, de asemenea, în scrisul ei umbra unui mare scriitor sud american, unul la care țin foarte mult, și mă refer aici la Luis Sepulveda. Suzan nu se joacă, ea chiar face literatură. “Unii cred ziua, alții cred noaptea” este o placută surpriză pentru mine și v-o recomand cu sinceră căldură.
PS : I-am scris redactorului-șef al editurii spunându-i “Scrie frumos Suzan”. Mi-a răspuns, “Nu-i așa? Și mie îmi place mult noua ei carte.”
NICOLETA VOINESCU (scriitor):
Scriitoarea Suzan Mehmet nu evoluează. De la primele cărți și până la aceasta,”Unii cred ziua, alții cred noaptea”, am rămas cu aceeași impresie, că stă pe loc. DAR LA ÎNĂLȚIME.
Am descoperit, poate fără acceptul ei, aruncându-mi doar un surâs complice, pofta ludică de a trece prin stiluri și genuri literare, pentru a le sincretiza într-un product numit roman.Tehnicile narative înnoitoare îi sunt familiare și se poate vorbi despre un neo-modernism a la Suzan Mehmet.
Dacă vrem o poveste, o avem. Un el și o ea, mai bine zis o ea cu nume inițiatic, Chenoa, un fel de Seherezada familiarizată cu lumea literară a Londrei, și un el, Joaquin, sunt teleportați în spații exotice, ocean ,soare, valuri și într-un prezent continuu, înrobiți de murmurul incantației poeziei marelui poet persan Rumi.
Există în acest roman multă știință și multă ironie pentru a ne transmite adevăruri despre suflet, în căutarea armoniei și a păcii interioare.Suzan se joacă în fața noastră cu mandalele marelui psihiatru Jung, scornește admirabile vise povestite de personaje cu aceeași parcimonie, având proprietatea termenilor științifici, totul e făcut cu măsură. Nimic din sporovăiala filosofardă care ar umple paginile, deși ne poartă subtil de mână prin câmpul bunătății prințului Mișkin, dar și prin răutatea și suferința demonică a omului subteran al lui Dostoievski, chinuit de un eu supradimensionat și destructurat.
Cărțile lui Suzan Mehmet au happy end firesc, după cum și bunătatea este, sau ar trebui să fie, firească.
P.S. Suzan Mehmet, dă-mi mâna să mergem împreună spre muntele Machu Pichu… din Peru. Eu voi rămâne la poale. Tu urcă! Lasă, îmi povestești tu ce-ai văzut! “
DAN ARHIRE
credits to: http://www.ziare.com/tulcea/stiri-life-show/a-venit-danut-acasa-v-am-adus-o-tava-cu-prajituri-2589736
Cum cărţile, atunci când le cunoşti autorul, nu pot fi disociate de cel ce le-a scris, şi cum despre SOPHIA s-a vorbit deja, mult mai bine decât aş fi putut eu să o fac, aş vrea să spun doar câteva cuvinte despre prietena noastră (cred că nu greşesc prea mult spunând asta!), adică despre Suzan.
La noi, în acest loc, adică, în care Strada Scării nu duce la scară și Strada Gării nu duce la gară, chiar dacă pe ea stă scris cu speranță Tulcea Oraș, lucrurile nu par a fi întotdeauna conforme cu ce te-ar îndemna împrejurările să crezi despre ele. Astfel, deși locuiește de mult timp la doar doi pași de faleză, Suzan nu poate fi asociată cu ideea de Dunăre, după mine, adică nu poți deloc să spui despre ea că e un copil al Dunării! Nu i se potrivește. Nu pe aceste ape ale incertului fluviu, când crescătoare, când subţiate, navigă ea şi – rareori când debarcă în porturi – vorbeşte puţin despre călătorie, cu acele cuvinte afirmativ – interogative (cei ce o cunosc ştiu despre ce vorbesc eu acum!) ce par menite a oculta şi mai mult povestea. Ca să mai ai veşti despre Suzan trebuie să fii răbdător şi să aştepţi să mai scrie o carte. Dar, pentru că aşa le aranjează Dumnezeu, ca să nu poţi să spui niciodată : „ Gata! Acum am înţeles!”, nu e suficientă nici noua carte ca să afli toată povestea: îţi trebuie toate cărţile ei şi toate aşteptările dintre ele ca să mergi puţin, puţin, înainte. Însă atunci aştepţi, deja, următoarea carte. Căci aşa este Suzan, cea care călătoreşte prin necunoscutele ape, timidă, discretă şi delicată, nedeslușită nici de explozia diurnă, atotdezvăluitoare, a Soarelui, nici de privirea ochiului rece, atoatevăzător, al Lunii: retrasă, în faţa tuturor întrebărilor ce-i sunt sau i-ar putea fi adresate, în propria-i întrebare-ripostă pe care, sub muţenia timpului, ne-o adresează şi ea nouă. De aceea simt fiecare carte pe care ne-o dăruieşte ca pe o nouă fereastră spre sine, dar deschisă într-un nou perete despărţitor.
Cu cincisprezece ani în urmă, cred, am văzut-o prima oară, urcând uşor speriată scara în spirală a Clubului Elevilor unde urma să participe la un concurs pentru un post de gazetar. Întârziase, era ultima sosită, şi eu îi întâmpinasem pe toţi înaintea ei. Ea, doar, mi-a atras atenţia şi aceasta a fost prima mea părere legată de ea, atunci, pe scara în spirală: ochi care pun întrebări. După cincisprezece ani, acum și aici, văd acelaşi lucru: ochi care pun întrebări. Acum, însă, după cincisprezece ani, ştiu o parte din aceste răspunsuri, cei câţiva ani în care am fost colegi ajutându-mă mult să le înţeleg; și cărţile pe care i le-am citit, doar atât, că ele, aşa cum vă spuneam la început, au mai adăugat şi alte şi alte întrebări, căci eu, cel puţin, nu le pot privi ca pe nişte cărţi doar, venite din librărie, ci le asociez, desigur, autoarei lor. Am văzut-o la treabă, la ziar, adică documentându-se, am văzut-o crispată, nedumerită sau nonşalantă în faţa foii goale ce aştepta, sub presiunea timpului, articolul, am văzut-o citindu-şi dimineață, în ziarul proaspăt tipărit, articolul deja publicat (toţi gazetarii fac asta!), dând mereu şi mereu excelente dovezi de camaraderie (atitudine proprie doar celor aleşi!) şi ajutând oamenii care îi cereau sprijinul cu mult mai mult decât cu un simplu articol de ziar. Timiditatea, discreţia şi delicateţea erau, deci, dublate de o forţă de nebănuit la o primă vedere – forţa şi agilitatea floretei. Şi acum eu o văd aşa, mai bine şi mai clar după ce am citit SOPHIA: retrasă în carte ca într-o lume uşor corectată, într-un spaţiu mângâietor şi frumos situat în chiar centrul construcţiei complicate, elaborate, alcătuită din multe ferestre şi mulţi pereţi despărţitori, construcție în care nici o bardă, nici un buzdugan şi nici un paloş nu pot pătrunde spre a provoca agila floretă. De aceea, cred, că, la noi, în acest loc, adică, în care Strada Scării nu duce la scară și Strada Gării nu duce la gară, chiar dacă pe ea stă scris cu speranță Tulcea Oraș, lucrurile nu par a fi întotdeauna conforme cu ce te-ar îndemna împrejurările să crezi despre ele şi, citindu-i cartea, n-ar trebui să ne lăsăm înşelaţi de aparenţe şi să credem că am găsit răspunsurile. De fapt, ne-am încărcat cu noi întrebări, câte zece la un singur răspuns. Căci, dacă a spune despre ea că e un copil al Dunării pare nepotrivit, Suzan este, totuși și din fericire şi pentru noi, un copil al acestui loc, chiar și atunci – uneori- când, citez: „poate atinge cu vârful penei universalul.