Dragoste și spectacol literar
Romanul Sophia, semnat de Suzan Mehmet la Editura Tracus Arte (București, 2013), are un demaraj de factură balzaciană, descriind una dintre obișnuitele scene ce se derulează măcar o dată pe lună în casa ex-avocatului Iancu Achim din București. Prozatoarea se oprește prin succinte fișe biografice și caracteriale asupra câtor mai multe din personajele ce vor evolua de-a lungul unui roman echilibrat și bine structurat, toate secvențele fiind motivate din punct de vedere cauzal și avându-și un loc și un rol niciodată gratuit în economia cărții. Se detașează, astfel, Adela Achim, soția avocatului, o femeie de 57 de ani, de o rară cumsecădenie și frumusețe morală. Este ființa catalizatoare și cârmuitoare a clanului, format atât din neamurile ei, cât și din ale soțului, fără nicio discriminare. Drama ei, deși n-o arată niciodată, a fost aceea că n-a putut avea copii, puternica ei afecțiune revărsându-se asupra nepoților, a prietenilor și a tuturor celor ce-i trec pragul unde găsesc întotdeauna o masă întinsă și plină cu de toate. Din Mănăstirea de la Văratec a cules-o pe Maria, o novice care plângea de dorul alor ei și a adus-o la București unde, dacă nu a adoptat-o, îi asigură o binecuvântată tutelă, astfel încât aceasta a devenit cel mai important și cel mai indispensabil membru al familiei, un adevărat factotum în mai mult decât ospitaliera gospodărie. Pandantul ei masculin este băiatul, adică șoferul Nelu care, deși a absolvit o Facultate de Construcții, nu profesează în domeniu, ci îndeplinește rolul de om de încredere și e mulțumit de remunerația acordată de avocat. Altă fișă caracterială interesantă este a lui Florance, nepoată de soră a Adelei. Ea s-a căsătorit la 26 de ani cu un general mult mai vârstnic, care s-a grăbit să se mute la cele veșnice, lăsându-i văduvei, așa cum era și de așteptat, o avere considerabilă. Fire aeriană, Florance ignoră multă vreme zbuciumul și iubirea perpelitoare pe care i-o poartă șoferul familiei, în cel mai larg sens al cuvântului. De puțin timp, Florance a luat-o în gazda pe Maia, studentă venită din provincie și fiică a unui bun prieten al avocatului bonom, care e tot timpul pus pe glume, niciodată jignitoare sau malițioase, dar care dau emoții celor care nu-l cunosc suficient. Iată, spre exemplificare portretul fiicei lui Radu Dinescu care, spre a fi cât mai departe de regimul comunist ce s-a intruzionat fraudulos în România postbelică, a trăit un deceniu întreg, fără a fi disident, ci doar spre se afla cât mai departe de extrem de contaminantul virus roșu, în Canada: „La cei 19 ani pe care-i avea, Maia era deja o frumusețe. Un păr negru și lung îi încadra fața smeadă cu trăsături de țigancă. Din ochii negri, cu gene lungi, o privire adâncă te țintuia locului, amintindu-ți de uitătura focoasă a femeilor din șatră. De-altfel, un bunic al Maiei, cel adevărat, din partea mamei, se spunea că fusese țigan. Maia nu l-a cunoscut niciodată, iar în familia ei toți evitau să vorbească despre acest trecut, considerându-l o prostie de tinerețe a bunicii. O aventură și deci, implicit, o problemă delicată” (p.11).
La masa cu pricina se vorbește și de un alt nepot de soră al Adelei. Acest june din Galați lucrează, de 5 ani, ca designer la o casă de modă din Italia și e așteptat să vină în țară. Mătușa lui, ca și verișoara Florance, speră să i-o prezinte pe focoasa și întrucâtva exotica Maia și în onoarea descinderii nepotului cam aerian, ca orice fire de artist păgubos, se fac pregătiri culinare intense. Studenta, purtând numele zeiței aztece a misterului vieții și a întreținerii de iluzii ce țin mintea trează și alimentează imaginația cu fapte și idei ce-l smulg în chip salvator pe om din monotonia realității, va deveni protagonista cărții și aproape singura care va cunoaște o evoluție epică și conflictuală. Altor personaje li se sondează doar trecutul, în prezentul narativ, de factură clasică ele rămânând egale cu ele însele pe tot parcursul narațiunii. De notat că toate aceste analepse, deloc puține, nu sunt câtuși de puțin lipsite de farmec, fie că e vorba de relatarea idilei ce s-a soldat cu mariajul dintre avocat și consoarta sa, profesoară de literatură, fie că e vorba de moartea bunicilor din Galați, sau doar de unele povestiri cu ramă, precum cea a soldatului Relu, un țăran tont ce e foarte mulțumit că a ars gazul prin armată, și-n loc să facă instrucție s-a lăsat slugărit de toți în fel și chip. De mare haz este și povestirea despre niște ziariști postdecembriști care, în căutare de reportaje de senzație, ajung în Deltă unde, pe un plaur dau de o lipoveancă pe al cărei certificat de naștere scria, în loc de zi, lună și an, că a venit pe lume „alaltăieri”.
O colaterală poveste de dragoste tainică și frumoasă, tocmai pentru că e interzisă de morala burgheză, este cea dintre Dora și Gelu care se trezesc din iluzie tocmai când se pune problema ca fiecare dintre ei să divorțeze de cei pe care-i încornorau. Nevasta procurorului pensionar Puiu Lazăr, care arde gazul de pomană pe la clubul PNL și stă la taclale cu esopicul instalator Matache, a vrut să mai recupereze, pe ultima sută de metri erotici, ceva din satisfacția sexuală pe care n-a avut-o lângă un soț de care o despărțea o destul de consistentă diferență de vârstă. Din păcate, pe minciună se construiește doar prezent și prea arareori vreo umbră de viitor.
Cartea Suzanei Mehmet poate fi privită și ca un spectacol al literaturii, amintind de Solstițiu tulburat al lui Paul Georgescu care reia, întru mai pregnantă conturare și credibilizare, personaje din cărțile unor predecesori iluștri precum Duiliu Zamfirescu ori George Călinescu. Poate nu întâmplător șeful clanului, Achim, este deseori numit Nenea Iancu, ori când la Sinaia, Maia și colega ei nu se pot abține să nu-i spună taximetristului să le ducă la Bulevard, și să adauge în surdină, „birjar!”, Casa de pe Strada Livezii din București pare cufundată, dacă nu în atemporal, cel puțin în niște timpuri revolute în care e loc de multă trăncăneală, de făcut glume și jocuri lexicale, de lăsat lucrurile să curgă de la sine ca și cum toți ar avea eternitatea în față. Pe Florance, care amintește într-un fel de Zița din O noapte furtunoasă, o uită Dumnezeu prin magazine sau la coafor și e așteptată cu orele de cel ce, pe alt plan de civilizație, joacă rolul tejghețarului de încredere al lui Jupân Dumitrache, adică de șoferul ce lunar îi trimite adoratei sale scrisori poetice pe care aeriana le citește ambetată de amor și așteaptă, precum în epocile de glorie ale romantismului, ca expeditorul anonim să se dea de gol într-un fel sau altul. Ca sfetnic de taină și de inimă albastră, Maia va intra în scenă și va accelera derularea idilei dintre gazda ei Florance și Nelu, doi rătăciți, în fond, prin pragmaticul secol 21. Văduva cântă Zaraza și are în repertoriu piese franțuzești și romanțe pe care le masacrează cu vocea ei inexistentă. Alteori, când primește un coș cu trandafiri albi, de la același enigmatic adorator, citește poezii dintr-o antologie rusească. O altă paradigmă reinscripițională care face carieră este așa zisul roman adelic. E pusă și aici în abis iubirea imposibilă dintre un bărbat ce-și face scrupule din cauza vârstei sale, proiectate mai ales într-un viitor tragic, și o fetișcană căreia-i ajunge prezentul zvăpăiat al călcâielor aprinse, abstracție făcând de acele cazuri când asemenea căsătorii sunt opera părinților, pentru care bogăția și gloria partenerului copilului lor sacrificat în chip feudal sunt totul. Psihanaliza asimilează astfel de legături unui anume tip de incest. Ca și Emil Codrescu din romanul lui G. Ibrăileanu, desegnerul Carol devine ezitant în dragostea lui față de Maia și-și analizează fantasmele erotice din trecut. Dacă Emil Codrescu o evocă pe Emilica (de-aceași vârstă cu el), pe Leonora (cu trei ani mai mare) sau pe doamna cunoscută la Viena în compania unui soț paralitic mult mai în vârstă decât ea, Carol n-o poate uita pe Carina, o concitadină destul de răscoaptă, pe care a cunoscut-o la mare și care l-a inițiat în amorul carnal, spre a se debarasa de el de îndată cu acesta a devenit student. De șapte ani durează relația lui cu Ema, o gălățeancă obositoare și fidelă ca o Penelopă, de care se desparte cu duritate pentru că se săturase de caracterul ei posesiv. Vulgară, femeia căreia i s-au dus pe apa sâmbetei toate așteptările, îl numește, în ultima lor convorbire telefonică, nătăfleț, nebun, prost, nenorocit, nesimțit, cretin… Între Carol și Maia diferența de vârstă, nu e de două decenii ca-ntre personajele ibrăilene, ci doar de 15. La cei 19 ani ai ei, studenta bucureșteană, cu o personalitate extrem de puternică și mereu deținătoare a bursei de merit, a avut și ea o experiență oarcum traumatizantă. În liceu s-a îndrăgostit de ea fiul violent al unui politician local. Agresivul Vlad făcuse o fixație pentru fată și doar intervenția categorică a tatălui ei a întrerupt această legătură periculoasă cu interlopul de 24 de ani. Maia își maschează sentimentalismul prin ironii și ambiguități caustice ce amintesc de eroina lui Anton Holban din Jocurile Daniei. Prozatoarea trasează cu lux de amănunte diagrama sentimentelor Maiei Dinescu căreia în dragoste, ca de altfel și-n devenirea ei intelectuală, nu-i plac jumătățile de măsură și nici frivolitățile de vreun fel. Inteligența și educația par să se răzvrătească împotriva ei și s-o facă incompatibilă cu designerul: „Se gândi că teama lui față de Maia vine exact de-aici. Și pe ea ar fi putut s-o iubească la fel, fără limite, așa cum iubise prima oară, însă frica de un alt eșec îl paraliza. Frumusețea fetei îl năucise complet, dar mai presus de toate, mintea ei incredibilă, care-i părea în același timp și puternică și periculoasă. Unei astfel de minți nu avea cum să-i facă față la nesfârșit. Din acest motiv, știa că într-o zi Maia se va întoarce pe un călcâi în modul cel mai firesc și va pleca. Îndreptățit, de-altfel. Pentru că el nu știa să țină femeile, dar se pricepea foarte bine să le dea drumul” (p.119). Cunoscându-l pe mult mai întreprinzătorul și mai dezinvoltul Alex, patronul unei firme prospere de IT din Sibiu și absolvent, cu 6 ani în urmă, al ASE București, ea-i acceptă compania și mai puțin partidele sexuale, chiar și atunci când dorm în același pat de hotel sau în apartamentul pe care tatăl i l-a făcut cadou de studenție. Fantasma lui Carol care-i telefonează din când în când din Italia se interpune mult timp între studentă și noul admirator, extrem de inventiv și de generos. După fiecare sesiune de examene, studenta e recompensată de acesta cu câte o excursie în străinătate. Invitațiile la restaurante de lux sunt la ordinea zilei, culminând cu acea seară de vis când Alex a închiriat special doar pentru ei doi, întreg restaurantul „La Gondola” de pe malul Lacului Floreasca, prilej cu care îi oferă un inel superb cu diamant. Tocmai aici și atunci, lovitură de teatru, reapare Carol. Maia are nevoie de încă o noapte de singurătate să delibereze în forul ei interior și, făcându-și un bilanț sentimental, să opteze pentru unul sau altul dintre cei doi, atât de diferiți aspiranți la mâna ei. O ajută un vechi caiet uitat din care mai rămăseseră două file. Pe prima ea scrisese cândva sophia, iar Carol mâzgălise cu creionul ei dermatograf câteva cuvinte: „Ne putem iubi azi, dar mâine nu știm. Tu cum știi? Eu zic că-i așa: ne-am dat drumul…” (p.204). Toate celelalte file ale caietului albastru cu spirală fuseseră, rând pe rând, umplute cu considerații introspective și gnomice și aruncate la coș. Acolo era povestea ei de iubire cu indecisul și înfricoșatul Carol. Rămâne însă experiența căutării: „Sunt momente în viață când cercul pare să se înhidă brusc. Uneori cu un cuvânt, cu câteva cuvinte, sau pur și simplu cu o întâmplare. Apoi un alt cerc se desface și se deschide liber spre oriunde, întocmai ca spiralele din caietul albastru al Maiei. Nici nu mai contează câte foi au rămas, câte întâmplări am petrecut sau câte-am uitat, câte gânduri am crescut sau cum ne-am lepădat de ele, cât am visat sau până unde am răscolit prin magma ființei. Contează doar drumul, și cam atât. Ne-am dat drumul…” (205).
Romanul Sophia este nu doar de dragoste și un spectacol în cheie parodică al literaturii, ci și unul de atmosferă, cu destulă și diversificată încărcătură socială, prin el perindându-se oameni de afaceri, întreprinzători, cupluri intrate în criză, intelectuali ce se confruntă cu un destin nu întotdeauna fast, studenți petrecăreți care nu pierd niciun prilej să se magnetizeze și să tachineze pe toată lumea, precum Catindatul de la percepție, pensionari derutați de timpul pe care nu mai știu în ce să-l investească, etc.
Peisajul literar dobrogean e mai bogat cu un nume de prozator redutabil: Suzan Mehmet, al cărei roman ne prilejuiește o lectură pe cât de problematizantă pe atât de reconfortantă.
Ion Roșioru