DELIR…OBLIGE


 

valuri

 

 

 

 

M-am cățărat cu firea zdrențuită pe amurguri

Pășeam mereu absentă, să nu ies din proiect

De-a dreapta se iscau furtuni de cioburi

Și-n stânga mea orice cuvânt părea perfect.

 

Dar noima lor, distinsă și stăină

Mi se-agăța de unghia crescută strâmb

Intrată-n carne, răscolind osmoze

Și scrijelindu-mi numele adânc.

 

Of, ce de patimi…Cine-oi fi?

Ce însumi profan mă atribuie firii?

Mirajul din sticla opacă e fum

Renasc, mă dizolv, mă dedau nemuririi.

 

Daaa… lacrima e prefăcută în plânsul lumii

Aparențele dor, secunda trișează

Abstractul se sustrage noțiunii de om

Iar eternul primordial, elegant, valsează.

 

Locuiesc vremelnic într-un eu deghizat

Umorile lui râncede sunt otrăvuri sărate

Au gust de Idee, ca laptele mamei

Pentru că nu-i de știut dacă e zi ori noapte.

 

Adevărul nu poate fi decât static

O nemișcare (de început), ca înaintea primului respir

Când totul era exact, fără nicio stare,

Iar rațiunea părea un fel de delir.

 

Îmi vreau toate cuvintele mute

Nu mai am nevoie să spun, să mă întâmplu

Mi s-au umplut genunchii de algele tale

O să mă ridic și-o să umblu…

Leave a Reply